Adevărul, spunea cu aproape un secol în urmă marele Mihai Eminescu, este stăpânul nostru, iar noi, din păcate, adeseori nu îl stăpânim.
Adevărul reflectă nivelul de instruire al cetățenilor, starea lor socială. Adevărul poate fi considerat părintele absolut al evoluției economice, atât la nivel particular, individual, dar mai ales al mecanismului economiei naționale. Indiferent de cetățeni, de etnia lor, cu toții, se știe, sunt supuși unor tentații mai mult sau mai puțin nefaste la un moment dat și adeseori ascund adevărul. Greșeală de neiertat. Toți locuitorii acestei țări au drepturi, desigur, dar și o datorie esențială care este aceea de a spune adevărul, păstrând poziția verticalității.
Astăzi, aplecându-ne asupra aprecierilor marelui Eminescu în ceea ce privește starea socio-economică și morală întrucâtva precară din acele vremuri îndepărtate, constatăm cu regret nu numai că unele din acele metehne s-au menținut până acum, ci chiar s-au adâncit. Iar mulți dintre noi încă mai credem în adevăr și dreptate cu speranța mereu de mai bine.
Dacă nu s-ar fi înregistrat atunci, așa cum spunea Mihai Eminescu, exacerbarea în acel ritm al excesului de politică și corupție, a nemeritului, starea economico-socială n-ar fi evoluat după cum se vede. În cazul în care ritmul respectivelor metehne ar fi fost și mai alert, starea economico-socială astăzi la noi ar fi fost poate și mai dezastruoasă. Nu putem omite însăși marea cotitură apărută odată cu instalarea comunismului care bulversase malefic societatea și care favorizase apariția minciunii și imposturii în rândul unei mulțimi needucate.
Iată ce spunea Mihai Eminescu în urmă cu mai mult de o sută de ani, referindu-se la organizarea și diriguirea unei națiuni:
„O dorință nelimitată în sufletele oamenilor de a fi ceea ce nu sunt și de a avea ceea ce nu au este rădăcina a toată imoralitatea.”
„Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează
Și câștigul fără muncă”
„Un rău au partidele noastre, că se identifică fiecare cu națiunea.”
„Caracterul obștesc, al luptelor din viața politică a românilor e că… nu sunt lipsiți de idei, ci de persoane.”
„Nimic nu e mai primejdios – aprecia el – pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției, a nulității recompensate, ridicarea în slăvi a nemeritului.”
„De când lumea – susținea Eminescu – nu s-a văzut un popor să stea politicește sus și economicește jos, amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă: civilizația economică e numai muma celei politice.”
„Arta de a guverna e știința de a se adapta naturii poporului de a surprinde…“
„Consecința unei lungi istorii trecute, și fiecare epocă, stă pe umerii vremurilor trecute.“
Numai perseverând în a se respecta preceptele de bază ale evoluției unei națiuni se poate asigura întărirea în interior a țării și automat apoi, poate inspira încrederea și respectul celor din afară.
Identitatea națională totodată constituie afirmarea însăși a națiunii. Lupta națiunii noastre de-a lungul timpului pentru independență, pentru neatârnare, a constituit desigur un alt aspect. Tineretul, în special cel care, fiind supus unor programe de deznaționalizare din trecut, ușor, de abia după ce anii treceau, au avut posibilitatea să regăsească acele criterii naționale (deși poate într-un mai modest ritm).
Studiul aprofundat, urmat de o educație pe măsură, de emanciparea corespunzătoare, sunt rezultatul culturalizării maselor. O populație care este lăsată la voia întâmplării, din acest punct de vedere, va rămâne să zacă în bezna ignoranței, a lipsei de educație și moralitate. Avem nevoie de un sistem de învățământ performant și de dascăli pregătiți temeinic, având o reală aplicare spre această profesie. Testările psihologice responsabile să asigure că aceste persoane sunt dedicate cu totul meseriei.
Mihai Eminescu mai spunea:
„…e matematic sigur că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii, în zadar se face, că orice progres real se operează nu înafară, ci înlăuntrul lor, al oamenilor.“
Și desigur, acest capitol cuprinde automat și graiul strămoșilor noștri, limba noastră.
În această direcție se poate afirma că în timpul de față, din păcate, un periculos handicap, iată, care se născuse mai mult după revoluția anticomunistă, se amplifică trenând asupra păstrării limbii române autentice, limba strămoșilor noștri, maltratată azi alarmant. Este periculos acest adevărat atentat, întrucât face parte integrantă din ceea ce numim identitate națională.
Iar M. Eminescu mai spunea: „limba, alegerea, cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă este elementul esențial, ba chiar criteriu al culturii.”
Astăzi, limba română este și mai împestrițată cu expresii străine, cel mai adesea anevoie de înțeles pentru mulți dintre acei care n-au avut posibilitatea să-și însușească o limbă străină, în mod deosebit cei din mediul rural, persoanele de vârstă medie și vârstnici. Buticurile felurite, magazine de tip „mall” poartă firme imposibil de apreciat ce anume comercializează. Cu mai mulți ani înainte, firmele îmbiau să le treci pragul, numindu-se: „La Mitică măcelaru“, „Berărie“, „Vinărie“, „Țesătorie“, „Reparații auto“, „Atelier de pălării“, „Reparații bijuterii“ etc.
Procesul de formare și păstrare a identității naționale, din păcate, în bună parte este neglijat mai ales tocmai de către anumite publicații, ca și de către unele posturi de TV. În acest caz se permite și difuzarea unor programe de o moralitate îndoielnică. Limba română este bombardată și agresată cu expresii străine, creându-se astfel un fel de amalgam lingvistic. Slove românești înlocuite pe alocuri de altele străine, dialogurile dintre tineri, fiind, în ultima vreme, mai greu de descifrat și înțeles. (Într-una din zile, o voce în TV dorind să ofere sfaturi privind pregătirile alimentelor în apropierea sărbătorilor, spune: unii dau „laicuri” la mașina de tocat. Ce să înțeleagă tușa Mărioara, care locuiește într-un cătun în munți, sau chiar destul de multe persoane de la orașe?!)
Regretul și nostalgia o constituie abandonul vieții satului autentic românesc de altădată. Dezastrul acesta desigur că începuse pe vremea când țăranii, cei mai mulți, fuseseră siliți să migreze la oraș pentru a deveni muncitori în uzine, abandonând vetrele satelor. Părăsiseră obiceiurile, bisericile, ogoarele dragi. Mulți din aceștia deveniseră doar pe jumătate orășeni. Cealaltă jumătate rămăseseră țărani. Nu mai erau practic nici una, nici alta sau și una și alta. Ignorați de orășeni, foștii țărani formară o nouă clasă socială – muncitorimea în formare. Trecuseră ani buni până când să se nască alte generații de orășeni, care nu mai înțelegeau dragostea părinților de pământ, dragostea de care-și mai aminteau din când în când. Ei, părinții țărani-orășeni, înregimentați în acele stricte organizații comuniste, fuseseră școliți în termeni reduși prin așa numita facultate „Ștefan Gheorghiu”. (Bineînțeles, toți aceștia având „origine sănătoasă”). Numiți la absolvirea facultății în funcții „cheie”, au folosit abuzul, care în unele cazuri devenea de-a dreptul funest.
Așa s-a stins satul românesc autentic, așa au dispărut țăranii adevărați, gospodari ai ogoarelor și crescători de animale din gospodăriile particulare. Azi, în comune și sate s-au înălțat clădiri mari, vile, iar căminele culturale s-au transformat în discoteci. Nu se mai joacă hore, învârtite, jiene. Adulți și chiar bătrânii nu mai poartă cioareci, cămăși brodate, ii, șerpare ci… blugi și adidași. Cât despre ogoare, multe zac nelucrate, în bălării.
Tineretul a plecat spre zări străine.
„Satul românesc este (oarecum) răstignit între idealizarea nostalgică și abandonarea practică, între identitatea tradițională și supraviețuire precară.”
Iată adevăruri de necontestat, consemnate de către marele nostru Mihai Eminescu, referindu-se la vremea în care a viețuit D-sa, vremuri care par a se fi întors într-o oarecare măsură.
Elena OLARU MIRON
