Pe Victoria Ghilas, tânăra artist plastic care ne-a obișnuit deja cu prezența sa în lumea artelor vizuale, am întâlnit-o cu ceva timp în urmă la un eveniment cultural sibian. Am revăzut-o apoi cu prilejul primei sale expoziții personale, vernisată anul acesta pe 12 august, la Galeria ATU TOYS/NAC. Am discutat atunci despre preocupările sale privind arta iconografică și am aflat că Victoria Ghilas se apleacă cu dăruire de sine, asupra icoanelor.
foto: Ion Talpoș
Am purtat zilele trecute un scurt dialog cu Victoria Ghilas, încercând să aflu semnificația artei religioase, în general și a icoanei, în special, pentru lumea creștină, acum, în preajma Sfintei Sărbători a Crăciunului.
Ion Talpoș: Sunteți considerată, deja, un artist plastic consacrat. Pentru cei care vă cunosc mai puțin, v-aș ruga să ne oferiți câteva repere din parcursul dumneavoastră profesional-artistic.
Victoria Ghilas: Sunt basarabeancă. Având rădăcini de familie în România, după liceu am decis să vin aici pentru continuarea studiilor universitare. M-am înscris la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu”, la Sibiu. În perioada facultății mi s-a trezit, brusc și foarte intens, interesul pentru religie și pentru icoane. Am început încă de atunci, să pictez. Mi-am dorit să lucrez cu meșteri iconari, cu pictori de biserici… Am căutat compania unor oameni religioși, intrând în cercurile acestora. În mod firesc, am simțit apoi nevoia să dau admiterea la Teologie, după finalizarea studiilor la Drept… Acesta a fost primul meu gând și asta am și făcut. Am fost admisă la Teologie, la Secția Teologie/Patrimoniu. Înainte să devin pictor, am fost un om religios care a simțit nevoia să-și aproprie imaginile acestea divine. Și am început să pictez icoane, mai mult ca gest religios.
I.T.: Ați făcut asta din copilărie?
V.G.: Da, din copilărie, doar că sentimentul acesta s-a manifestat sporadic, atunci. Când eram studentă la Facultatea de Drept prin anul III, am avut o revelație, un fel de criză mistică personală. S-a întâmplat ceva cu latura aceasta religioasă din interiorul meu și m-am apucat să pictez icoane. Am făcut-o cu dăruire. Aceștia au fost primii mei pași în pictura icoanelor și a fost vorba de un gest religios, o pornire de tip mistic. Am simțit nevoia să mă apropii în felul acesta de icoană, ca obiect venerat. De iconografie, fiind fascinată de icoanele ortodoxe, pentru că nu m-au interesat alte imagini religioase, picturile renascentiste cu subiect religios. M-au atras, strict, icoanele ortodoxe în stil bizantin.
I.T.: Cu toate acestea, prima facultate făcută nu a fost Teologia…
V.G.: Cum am spus, prima facultate făcută a fost Dreptul. În anul III de facultate, când m-am apucat să pictez icoane, m-am decis să fac și Facultatea de Teologie, ca gest de dăruire totală față de religie. Mi-am propus să mă dedic acestei căi. Am finalizat prima facultate și în același an am dat admiterea la Teologie. La prima facultate, la Drept, fiind basarabeancă am fost student cu bursă pentru studenți străini. La a doua facultate, la Teologie, am ținut neapărat să o fac ca student român, în rând cu ceilalți români, fără privilegii.
I.T.: Ați obținut cetățenia română, presupun?
V.G.: Am avut cetățenia română moștenită de la bunicul meu, care a fost cetățean al României Mari. Pentru mine, venirea în România a fost considerată repatriere.
I.T.: Apropierea dumneavoastră de religie a fost constantă, în timp?
V.G.: Am avut mai multe crize mistice, apropieri puternice de religie. Cum spuneam, începutul a fost în copilărie, pe la 10-11 ani și a ținut atunci vreo trei-patru ani, dar am avut momente în care m-am îndepărtat de religie. Apoi în facultate, prin anul trei, am avut iarăși o asemenea trăire religioasă intensă, care m-a determinat să-mi încep studiile teologice.
I.T.: Pictați în continuare icoane, nu-i așa?
V.G.: Pictura icoanelor va rămâne, pentru totdeauna, dragostea vieții mele!
I.T.: Ați găsit vreo explicație pentru crizele mistice la care ați făcut referire? De obicei, în asemenea situații, căutăm explicații în trecutul nostru, în genealogia familiilor noastre…
V.G.: În arborele meu genealogic sunt preoți și diaconi. Contactul cu aceștia mi-a modificat percepția asupra realității.
Am făcut o mică pauză în discuțiile purtate cu Victoria Ghilas. Am povestit apoi câteva chestiuni, mărturisindu-ne reciproc întâmplări din viața noastră care, pe de-o parte, ne-au dus cu gândul la divinitate, la expresia „Încurcate sunt căile Domnului” în sensul de neînțelese, sau foarte complicate pentru ca mintea noastră să le priceapă. Iar „căile Domnului” sunt gândurile Lui referitoare la noi, planurile lui în legătură cu viitorul nostru. După ce m-a ascultat cu atenție, fața Victoriei i s-a luminat brusc, mărturisindu-mi:
V.G.: Am și eu o poveste de familie. Bunicul meu avea un frate, Alexandru, care a făcut războiul și după război s-a făcut diacon. Toată viața lui a făcut fapte bune, fapte de milostenie, dăruindu-se aproapelui său. A servit și și-a servit aproapele făcând bine, cât i-a stat în putință. Spre sfârșitul vieții sale, din cauza unui diabet, acestui om i-au fost amputate rând pe rând, ambele picioare. Bucată cu bucată, până când trupul i-a ajuns doar un ciot. Iar în final, tot din cauza diabetului, a și orbit! Mi-l aduc aminte, bine. L-am vizitat în faza aceasta, în care singurul lucru posibil era să se folosească de un cearșaf legat de pat pentru a se ridica în șezut și a se lăsa, apoi, pe pat. Avea permanent pe cineva lângă el, care-i citea. Fiind cunoscut, veneau oamenii la el ca în pelerinaj, considerându-l sfânt… L-am admirat pentru felul senin în care își ducea chinul acesta, cu pace în suflet. Avea o vorbă: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat! Fie numele Domnului binecuvântat!” Credea cu tărie că toate lucrurile care i se întâmplau erau încercări date de Dumnezeu, pentru a-i încerca voința… Mi-l amintesc bine! Un bătrân cu ochi albaștri, al cărui chip, în ciuda neputințelor sale, radia seninătate și înțelepciune Un om care și-a învins durerea fizică, starea de neputință, disperarea. Un om care și-a dus crucea cu demnitate, până la moarte. A fost o personalitate-simbol pentru familia noastră, deși era doar un unchi, nu părintele meu. Îl consideram un model, iar dacă avea loc o discuție în familia noastră, ne puneam mereu,întrebarea: ce-ar fi zis, legat de asta, Nanu Sașa? (așa îi spuneam: Nanu Sașa).
I.T.: Sunt fel de fel de încercări în viață, de cumpene, care ne duc cu gândul la Divinitate, apropiindu-ne de credință. Ce reprezintă icoana pentru dumneavoastră acum, în preajma Sărbătorilor creștine?
V.G.: Eu aș aborda chestiunea aceasta dintr-o altă perspectivă. Aș spune că prezența unei icoane în viața noastră aduce Sărbătoarea, nu invers. Dacă accepți ideea aceasta, atunci, consider eu, ai în permanență cu tine un motiv de Sărbătoare. Să ne amintim că, inițial, venerarea icoanelor a fost pusă la îndoială de mișcarea iconoclastă. La început s-a dat o luptă pentru legitimizarea reprezentării iconografice a Divinității, în formă materială. În apărarea acestei idei a fost invocat faptul că Dumnezeu s-a întrupat. Au fost minți luminate care au creat și argumentat un set strict de reguli privind reprezentarea lui Dumnezeu și a sfinților, în icoane. Sinodul VII ecumenic din 787, când s-a dat lupta decisivă împotriva iconoclasmului, a definit icoana ca fereastră spre Dumnezeu, nu ca obiect venerat, în sine, în materialitatea sa. Icoana, ca simbol, are rolul de a aduce împreună două lumi, două realități.
I.T.: Sunt motive temeinice în arta pictării icoanelor, pentru care unii iconografi aleg să facă pictura pe lemn, pe material textil sau pe sticlă?
V.G.: Da, există un simbolism în sensul acesta. Dacă mergi în adâncul tradiției, la primele experiențe ale oamenilor care își manifestau credința astfel, fiecare aspect din realizarea tehnică și materială a unei icoane, ca pictură și ca meșter iconar, fiecare pas are o semnificație. Până și tâmplarul care făcea blatul unei icoane în trecut, folosea niște instrumente anume, lemnul folosit ducându-l cu gândul la lemnul crucii. A fost, dintotdeauna, o legătură sacră între materialul pe care se picta icoana și lemnul pe care a fost răstignit Iisus, respectiv reprezentarea sfântului sau a personajului iconografic pe acest lemn, fiind considerată simbol al reactualizării răstignirii… În realizarea unei icoane se folosesc materiale organice, autentice. Lemnul folosit trebuie tratat cu praf de cretă și clei de oase, iar pe suportul de lemn, pentru consolidarea acestuia, se așterne o pânză, cu rol de armătură. O pânză cu o țesătură mai rară, cu ajutorul căreia suprafața picturii poate rămâne intactă, în condițiile în care lemnul poate suferi degradări, în timp. În tradițiile iconografiei se face referire la acest aspect, asociindu-se materialul textil care se pune peste suportul din lemn al icoanei, cu giulgiul în care a fost înmormântat Iisus. Dar astea pot fi considerate și simple speculații.
I.T.: Există un subiect preferat în abordările dumneavoastră din arta religioasă?
V.G.: Da. Îmi place mult scena pogorârii la iad, scena Deisis iar ca sfinți, Sfânta Ecaterina este preferata mea.
I.T.: Alegerea icoanelor pe care le realizați ține de vreun set de opțiuni? Sunt elemente care vă determină să alegeți icoana pe care doriți să o realizați, la un moment dat?
V.G.: Mai degrabă, aici cred că este vorba de tehnica de lucru, de felurile de reprezentare ale icoanelor bizantine, realizate într-un mod riguros, după un set de reguli stricte, după niște pași și etape de lucru care trebuie respectate cu strictețe. Nu te poți abate de la aceste reguli fără să încalci canonul. Cred că de-asta îmi și place icoana ortodoxă, pentru că îți oferă niște cadre fixe, fără să ai vreodată senzația că ești îngrădit de acele cadre.
I.T.: V-am văzut lucrările expuse la vernisajul primei dumneavoastră expoziții, cea din 12 august 2024. Mi-a plăcut mult cromatica lor, mi-au plăcut culorile folosite, nuanțele deschise care dau lumină lucrărilor realizate.
V.G.: Îmi plac culorile deschise. Dacă revenim la icoane, ar trebui să precizez că icoanele nu sunt, neapărat, o inspirație. Sunt, mai degrabă, o disciplină, un exercițiu. Ca să pictezi o icoană nu trebuie să aștepți să-ți vină inspirația. Ține, mai degrabă, de mobilizarea de care poți da dovadă. Trebuie doar să te mobilizezi, să te pui la treabă. Mulți meșteri cu care am interacționat și cărora le-am arătat lucrările mele m-au criticat, spunându-mi că intru prea mult în detaliu, că mă străduiesc prea mult să redau chestiuni care țin de finețe… Dar așa lucrez eu. Asta este formația mea, este maniera mea de lucru.
I.T.: Atunci când pictați o icoană, aveți la îndemână un îndrumar privind canoanele pe care trebuie să le respectați?
V.G.: Nu, nu am. Lucrez pe baza experienței acumulate în timpul facultății. Lucram la un moment dat, cu Erminia picturii bizantine (setul de reguli de bază din pictura religioasă) de la care nu trebuie să te abați. Aceștia au fost pașii noștri de început, pe care toți artiștii i-am respectat. Am constatat apoi că sunt pictori de biserici cu ani de studiu și zeci de biserici pictate și am văzut diferențe în felul lor de a transpune imaginile în pictura bisericească. S-a constatat că pictorii, adesea, ori își transpun propriile trăsături în chipurile sfinților pictați, ori transpun chipurile celor din apropierea lor.
I.T.: Sunt condiții de bază pe care un iconar ar trebui să le respecte, atunci când pictează o icoană?
V.G.: Un iconar trebuie să țină post, să nu mănânce excesiv atunci când pictează o icoană, trebuie să aibă un post al minții, o disciplină a minții, să-și controleze foarte bine sfera intelectuală, mentală, să nu divagheze, să nu o ia razna, să nu aibă emoții extreme, să nu cedeze ispitelor… Sunt multe lupte interioare, cărora trebuie să le facă față…
I.T.: Are importanță, în arta religioasă, felul în care arată rama unei icoane?
V.G.: Icoana trebuie să aibă un chenar făcut din pictură, sau, anumite icoane au așa-numitul sipet, o scobitură în lemn din aceeași bucată cu suportul icoanei, fără ramă adăugată. Conform unor tradiții, scobitura simbolizează „Corabia lui Noe”. Sipetul acela construit în formă de corabie, simbolizează „salvarea”. Lemnul din care a fost construită corabia lui Noe se consideră că este o aluzie la viitoarea cruce pe care va fi răstignit Hristos. Și așa cum oamenii au urcat pe corabie și s-au salvat de potop, tot așa și noi ne agățăm de lemnul crucii precum oamenii s-au agățat de lemnul corabiei, să scape.
I.T.: Odată realizată o icoană, simțiți o mulțumire interioară?
V.G.: Mai interesantă este, cred eu, starea generată în timpul lucrului. Mie îmi place foarte mult starea aceea de frică despre care am discutat. Când lucrez o icoană, am senzația sacrului și mă apropii, cumva, cu frică de muncă, de teamă să nu profanez ceva. Eu știu că icoana, obiectul realizat de mine, va fi mai apoi sărutat, va fi folosit în timpul unei rugăciuni… Și atunci îmi pun întrebarea: cum mă raportez eu la obiectul aflat în lucru, la mine pe masă. Trebuie să am mare grijă cum mă apropii de icoană. Mă frământă tot timpul gândul acesta. Îmi spun mereu că icoana va însemna speranță, pentru cineva. Pătrățelul acela de lemn va fi pus pe un perete, i se vor aprinde candele și cineva se va uita cu speranță la el, îi va aduce rugăciuni și mătănii… Și atunci, firesc, mă întreb cum mă raportez eu la această venerare.
I.T.: Vorbind tot despre icoane, ce considerați că ar mai trebui adăugat acum?
V.G.: Că, fiind pasionată de studiu, prin anul III de facultate am găsit o carte bună, rusească. O carte a unei pictorițe iconograf, călugărită (Monahia Iuliania). O carte de o valoare excepțională, din punct de vedere tehnic. Un adevărat manual cuprinzând unele aspecte, de la istoria materialelor, a tehnicilor de lucru, a instrumentariului, a procedeelor vechi folosite, până la simbolistica și interpretarea teologică a icoanelor. Cartea aceasta am găsit-o scrisă în limba rusă, am citit-o și am și tradus-o. A fost o muncă grea, am fost cu ea la câteva edituri dar nu mi-au acceptat-o pentru publicare. Peste mai puțin de un an după aceea, am văzut cartea tradusă de altcineva, pusă la vânzare în librării! Asta se întâmpla prin anii 2000-2001. Pentru mine a fost, până la urmă, un exercițiu aprofundat de înțelegere și învățare, care mi-a prins bine.
I.T.: Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat. A fost o bucurie să vă ascult. Sper să ne întâlnim curând, la vernisajul primei dumneavoastră expoziții de icoane…
V.G.: Și eu vă mulțumesc. Cu siguranță, se va întâmpla asta!
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
A consemnat Ion Talpoș
