Cel mai vechi imobil din Sibiu se află pe strada Avram Iancu nr. 16. Casa a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
Când vorbim despre „cea mai veche casă de locuit din Sibiu“, mulți se gândesc probabil la cine știe ce clădire aflată pe punctul de a se prăbuși. Ei bine, nu este așa. Cea mai veche casă din Sibiu, aflată pe strada Avram Iancu nr. 16, este într-o stare de întreținere care nu trădează cu nimic cele peste opt secole de existență. „Deși construită în veacul al XIV-lea, casa se află în stare foarte bună pentru că s-a păstrat unitatea arhitecturală și există o continuitate istorică, adică nu s-a produs decalajul de proprietate“, spune arhitectul Hermann Fabini, o adevărată autoritate în ceea ce privește istoricul acestui imobil. Scăpată ca prin minune de incendii, cutremure și alte calamități, printre care și vestita naționalizare, clădirea nu a fost doar „un martor tăcut al istoriei“. Între zidurile sale s-au desfășurat evenimente ce au intrat de mult în cartea de aur a orașului de pe malul Cibinului. Cunoscută de-a lungul timpului drept „Casa Böbel“, „Casa cu Cometă“ sau „Casa Veștemean“, rămâne și azi parte din viața orașului lui Hermann.
Cutremure, incendii și alte catastrofe
Înființarea primei așezări pe teritoriul pe care astăzi se află Sibiul coincide cu perioada de imigrare a sașilor pe aceste meleaguri, în jurul anilor 1141-1161. Prima mențiune a cetății a fost făcută în data de 20 decembrie 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic emis de Papa Celestin al III-lea, care a recunoscut la rugămintea regelui Béla al III-lea existența Prepoziturii Sibiului (praepositura Cibiniensis), scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1366, dar există și o mențiune mai veche a numelui Villa Hermanni (1223).
În anul 1241 a fost atacat, cucerit și parțial distrus în marea invazie mongolă. Doar 100 de persoane reușesc să scape cu viață din acest măcel. Tenacitatea locuitorilor le asigură însă continuitatea. Într-un document de la Slimnic din 1366, aflăm că Hermannstadt (Orașul lui Hermann) ajunge să aibă, la 1520, 1.311 case de locuit. Printre acestea se afla, desigur, și casa de pe actuala stradă Avram Iancu.
Cel mai mare pericol
Pe lângă foamete, inundații catastrofale și cutremure, cel mai mare pericol pentru aceste imobile l-au constituit incendiile. Dintre desele astfel de calamități, doar cel din 1556 distruge 556 de case, iar cel din 1570 arde 1.303 clădiri. În încercarea de a feri de incendiu un oraș cu multe case de lemn, Comunitatea hotărăște, la 1546, ca preoții să nu aibă voie să cumpere decât case din lemn, pe care apoi să le consolideze sau reconstruiască. Chiar și fumatul pe străzi a fost interzis, în 1704, din cauza pericolului de incendiu. Abia la 1768 se interzice construirea caselor de lemn în oraș și acoperirea imobilelor cu șindrilă, stipulându-se că hornurile din scândură trebuie înlocuite anual. În acest context, supraviețuirea unei case din secolul al XIV-lea, fie ea oricât de modestă, constituie un eveniment de marcă.
Mărturii arhitectonice
Structura celei mai vechi case de locuit din Sibiu păstrează suficiente elemente constitutive care să-i convingă pe specialiști că datează de la jumătatea secolului al XIV-lea. La acea vreme s-a trasat cea de-a treia centură de fortificații a cetății. S-a defrișat și parcelat platoul de pe care pornește actuala stradă Avram Iancu, ce cobora înspre Poarta Ocnei. Restaurările mai recente au pus în evidență unele din elementele originale ale construcției. Cu zidurile realizate din piatră și cărămidă, clădirea avea un fronton în trepte, cu firide și ferestruici prelungi, ca niște ambrazuri de tragere. La ultima restaurare, pe tencuiala exterioară s-au marcat o parte din treptele frontonului. Celelalte s-au pierdut cu ocazia unei reamenajări din veacul al XV-lea. Pivnița, cu numeroase firide pentru depozitarea produselor, ca și celelalte încăperi, este boltită cu zidurile în semicilindru.
Umbrele vechilor negustori
Chiar dacă nu se știe mare lucru nici despre cel care a ridicat casa, nici despre cei care au locuit cu mult timp în urmă în ea, se poate presupune că era o casă de meșteșugar sau de negustor. Tocmai modificările aduse casei în secolul al XV-lea vin în sprijinul unei astfel de supoziții. La acea dată s-a renunțat la frontonul în trepte pentru ca acoperișul să fie extins asupra porții și a tunelului boltit construit în prelungirea ei. Această adăugire, făcută în stilul goticului târziu, îi era deosebit de necesară unui negustor sau meșteșugar care putea, împreună cu ucenicii și calfele lui, să descarce sau să încarce mărfurile, ferit de intemperii, și să le depoziteze în pod sau în pivniță.
Valoare în creștere
Conform tradiției arhitectonice urbane, în care primului corp de clădire, aliniat la stradă, i se adăugau în curte altele, odată cu creșterea familiei proprietarului, și casei de pe strada Avram Iancu i s-au adăugat alte camere. Aflată inițial la marginea orașului, casa capătă o valoare mult mai mare o dată cu dezvoltarea zonei (la capătul străzii se află Turnul Sfatului și Primăria) aici ridicându-și case nu doar membrii diferitelor bresle sau negustori, ci și patricieni, membri ai magistraturii și nobili. Un exemplu edificator este dat de faptul că, la doar câțiva metri distanță, se află palatul comitelui Michael von Brukenthal.
„Casa cu Cometă“
Lista locatarilor cunoscuți începe abia în jurul anului 1850, când casa este cumpărată de starostele breslei brutarilor, Johann Böbel (1824-1887), care construiește în curte un cuptor. Pentru noi, cei de astăzi, Böbel este o personalitate a Sibiului nu datorită funcției sale de staroste de breaslă, jude al vecinătății sau membru în magistratură și reprezentanța comunității, ci prin pasiunea sa pentru pictură și istorie. În zilele de târg, picturile lui Böbel erau expuse în geamurile casei sale, care era cunoscută în oraș cu numele oarecum ciudat de „Casa cu cometă“. Explicația acestui nume stă în faptul că, la acea vreme, în camera de la stradă, între cele două ferestre se afla o masă acoperită cu sticlă albastră, prin care se vedea o cometă strălucitoare, în intarsiile de pe tăblia mesei.
Refugiu pentru Timotei Cipariu
De această casă și de numele lui Johann Böbel se leagă însă și alte întâmplări din vremea Revoluției de la 1848. Timotei Cipariu (1805-1887), o mare personalitate a culturii românești, deputat și membru în Comitetul de Conducere al Revoluției, urmărit de autorități, se refugiază la Sibiu, unde se stabilește într-o cameră de la etajul casei Böbel. Conducător al tipografiei de la Blaj și editor al ziarelor „Organul luminărei“ (1847) și „Învățătorul poporului“ (1848), Timotei Cipariu strânsese o bibliotecă considerată la vremea aceea drept cea mai mare colecție particulară de carte din Transilvania. În perioada refugiului, el reușește să aducă cu el peste 1.000 de volume și manuscrise din biblioteca sa.
Valurile revoluției de la 1848
Tot în casa lui Johann Böbel, Cipariu se întâlnea cu unii dintre conducătorii revoluției – Gheorghe Barițiu, Simion Bărnuțiu, August Treboniu Laurian, Axente Sever, Avram Iancu, Ion Maiorescu, Dionisie Romano, Nicolae Nifon Bălășescu – împreună cu care planifică mersul evenimentelor. În ianuarie 1849, trupele lui Bem se apropie de oraș, pe care îl și cuceresc. Drept urmare, Cipariu fuge cu cărțile și cu arhiva Comitetului românesc la Câineni, de unde se întoarce în casa lui Böbel în luna februarie. Evoluția situației militare îl obligă, în martie, să fugă din nou, scăpând cu viață ca prin urechile acului. De data aceasta, poliția percheziționează cu atenție casele revoluționarilor, confiscând și arzând toate documentele de arhivă pe care le găsește. Böbel reușește totuși să ascundă o ladă cu 200 de cărți și manuscrise valoroase, pe care i-o redă lui Cipariu, eliberat din prizonierat în septembrie 1849.
În așteptarea unui destin mai bun
Casa de la numărul 16, Reispergasse (Ulița Orezului – vechiul nume german al străzii Avram Iancu) a fost cumpărată în 1941 de Octavian L. Veștemean. Imediat după această achiziție, Veștemean decide să mute tipografia pe care o deține în strada Tribunei. „Tipografia și Prima Fabrică Română de Ștampile“, precum și întreaga familie Veștemean, se mută în acest imobil. Treptat, tipografia se mărește, ajungând la 18 angajați, desfășurând activități multiple. Aici se imprimau de la monografii profesionale, cărți de literatură, poezie, ziare și reviste locale până la cărți religioase, buletine oficiale locale, calendare și fișe medicale.
Ocolită de naționalizare
Casa Veștemean scapă ca prin minune de naționalizare, deoarece în 1949 proprietarul „donează“ statului tipografia. Octavian Veștemean nu se depărtează însă de carte, deschizând un atelier de legătorie, unde lucrează ca particular până în 1978, când se stinge din viață, lăsând în casă pe nora Lia Rodica, împreună cu fiul său Răzvan Octavian Veștemean.
În anii 2000, GTZ-ul a derulat o serie de lucrări menite să asigure stabilitatea imobilului, completând reabilitarea șarpantei istorice și a învelitorii.
Picturile lui Johann Böbel
Născut la 7 ianuarie 1824, Böbel primește primele noțiuni de desen și pictură de la profesorul Franz Neuhauser (1763-1836), cel care în calitate de pictor ne-a lăsat numeroase peisaje sibiene de interes artistic și mai ales istoric. J. Böbel moștenește pasiunea maestrului său pentru peisajul sibian. Sesizând probabil faptul că, în curând, multe dintre fortificațiile cetății vor fi demolate, Böbel le imortalizează în acuarelă. De la el ne-au rămas 21 de imagini ale zidurilor, porților și turnurilor de apărare ale cetății, precum și planuri topografice ale orașului, care constituie tot atâtea rarități bibliofile aflate în colecțiile Muzeului Brukenthal.
Tipograful de la nr. 16
Octavian L. Veștemean (1893-1978) a învățat meseria de mașinist tipograf la Tipografia Krafft & Drotleff și Tipografia Arhidiecezană din Sibiu, după care a plecat la specializare la Tipografia Brockhaus din Leipzig (Germania). Întors la Sibiu, a fost angajat ca mașinist-tipograf șef în Tipografia Krafft & Drotleff, aflată de asemenea pe strada Reispergasse, la nr. 10. A părăsit-o însă în 1928, pentru a-și deschide propria tipografie. Între anii 1928 și 1941, „Tipografia și Prima Fabrică Română de Ștampile“ a funcționat pe strada Tribunei nr. 14 (azi, nr. 10). În numai câțiva ani avea să ajungă însă la nr. 16 Reispergasse, în casa ce va ajunge să fie cunoscută de întreg Sibiul drept „Casa Veștemean“.
